miercuri, 29 aprilie 2009

Tonomatul de cadavre

Aşteptam să vină tramvaiul 1. În faţa universităţii o gaşcă de meduze îmbrăcate sumar îmi făceau cu ochiul. Era cald şi transpiram ca un cal de munte. Niciun taxi în parcare, doar maşinile universitarilor parcate anapoda. Parcă stăteau la bronzat aşa cum stau fetele aruncate nud pe nisipul de la Purcica. Luceau, iar pe capotele lor clădirea universităţii părea o fantomă sau un cadavru în descompunere. Aş fi vrut să merg la primul chioşc să îmi cumpăr o sticlă de cola, ca să mă răcoresc, dar mă temeam că pierd tramvaiul care se vedea acum câtuşi în orizont. Îmi făceam evantai cu ziarul şi aruncam literele peste frunte ca şi cum m-aş fi stropit cu picături de apă. Eram cel puţin douăzeci de persoane în staţie. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu barbişon şi un baston de argint a spart liniştea virgină înjurând în stânga şi în dreapta primarul. Îl făcea vinovat pentru că nu pusese măcar un loc de adăpost de ploaie şi de soare pentru călători. Asfaltul arăta ca un pardesiu deschis şi plin de muşte. Dacă te apropiai de el îi simţeai mirosul. În ziua aceea mi se părea că el respiră. Tocurile ascuţite de la pantofii damelor îl străpungeau adânc şi îi lăsau cicatrice pe care doar ploaia dacă venea avea să le acopere cu nisipul adus din deal. Şinele de tramvai scârţâiau şi pocneau ca un bici, sau ca o tigaie pe aragaz. Când treceai strada trebuia să fii atent să nu le calci, altfel tălpile de la pantofi rămâneau sudate ca gumele de mestecat.
Trebuia să ajung la Spitalul Sfântul Spiridon. Prietenul meu Lazăr prezenta un program de combatere şi prevenirea tuberculozei. Nu eram încântat de idee. Nu-mi plăceau întâlnirile sofisticate de termenii medicali şi mirosuri de morfine, dar el vroia totuşi să fiu de faţă, să culeg informaţii de la invitaţi privind starea lor de sănătate. Programul lui se baza pe produse naturiste iar în acel moment aş fi vrut să ştiu dacă există produse care să mă determine să nu mai fumez.
Tramvaiul sosie cu o întârziere de câteva zeci de minute. Am cumpărat bilet şi l-am compostat. M-am aşezat lângă o doamnă în vârstă, în partea de la geam. Îi simţeam mirosul transpiraţiei combinat cu un parfum de săpun ieftin. Avea unghii lungi şi vopsite cu ojă portocalie. Mi-am dat astfel seama că era partizana partidului democrat. Reuşise astfel să îmi amintească faptul că suntem în campanie electorală.
Un copil de stradă, boschetar şi hoţ de meserie s-a urcat la prima staţie. S-a apropiat de compostor, i-a dat clapa jos şi i-a schimbat cifrul. M-am speriat. „Dacă cifrul de pe biletul meu nu corespundea? Dacă mă descoperă controlorii civili că am bilet cu date care nu corespund?”, mă întrebam. Am scos biletul din agendă şi l-am verificat. Data corespundea cu ziua naşterii mele, 03071978, iar cifrul de cod corespundea cu numărul străzii mele, 268. Eram bucuros când am văzut biletul. „A trecut ziua mea, deci vremurile sunt mai bune” i-am spus bătrânei de lângă mine. „Ziua mea nu mai vine, cum nici dragostea şi nici umbra ei” mi-a răspuns ea.
Din spatele meu o voce puternică de bărbat îmi atrase atenţia. „Biletul la control”. Când s-a apropiat de mine i-am întins biletul, cu un zâmbet uşor ironic. El după ce l-a analizat bine, l-a semnat cu in pix albastru. „Nu înţeleg ce scrie pe el. Nu îi vad bine seria. L-aţi cumpărat din acest tramvai?” mă întreabă el. Mă luase cu tremurici. Nu aveam asupra mea decât bani cât pentru încă un pachet de ţigări şi un alt bilet. „De aici l-am cumpărat, şi l-am compostat chiar la acest aparat. Doamna de lângă mine vă poate confirma. Dar ce se întâmplă, ce are biletul” am întrebat uşor agitat. „Cred că aveţi mâna transpirată şi i-aţi şters din cerneală. Nu se observă clar seria. Dar nu va faceţi griji, nu va amendăm de data aceasta. Fiţi mai atent data următoare”. Am coborât la următoarea staţie, Piaţa Unirii. Vatmanul s-a uitat râzând mişeleşte spre mine în timpul staţionării. Am cumpărat un pachet nou de ţigări Kent şi m-am aşezat pe o bancă. Am deschis pachetul şi am aprins o ţigară. „Aveţi una în plus?” mă întreabă un tânăr.
- În plus nu am. Am exact cât pentru orele mele de muncă, îi răspund.
- Şi orele dumneavoastră de muncă le faceţi scrum? continuă el.
Dispăruse. Canicula se simţea din ce în ce mai puternic. Porumbeii din piaţă stăteau adunaţi lângă fântânile arteziene, iar blocurile din jur îşi aplecau ramolite umbrele cenuşii. O limuzină trona ca un elefant în piaţă. Tineri curioşi se apropiau şi se fotografiau lângă ea ca lângă nu ştiu ce mireasă. În genţile ei te puteai uita ca într-o oglindă, iar din anvelope puteai să auzi cum vâjâie marea. Tălpile trecătorilor rămâneau pe caldarâm ca nişte grăunţe de porumb, iar porumbeii le culegeau cu ciocurile lor şi le duceai sus spre cer.
Soarele lovea puternic în tâmpla mea. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul. Am traversat strada Independenţei şi am ajuns în faţa spitalului. Gardianul m-a îndrumat spre sala de conferinţe. Am parcurs un hol ce semăna foarte bine cu un tunel. Câte un bec atârna din cincizeci în cincizeci de metri. Aerul era umed. Îmi plăcea. Era răcoros faţă de cel de afară. Paşii mei se pierdeau cu fiecare mişcare. Acelaşi sentiment în aveam şi în lumină, între culorile dintre picturile din Sala Paşilor Pierduţi a universităţii.
În capătul holului o uşă verde era întredeschisă. Am împins-o şi am intrat pe un alt culoar. De data aceasta foarte luminos. Aerul era ceva mai călduţ. Dacă te uitai bine la pereţi vedeai urme de graffiti ascunse sub varul proaspăt. În unele locuri cărămizile ieşeau la suprafaţă ca nişte ochi îndreptaţi spre mine. Trăiam cu impresia că pereţii aceia dacă ar fi putut să îmi vorbească mi-ar fi spus câte cadavre au plimbat medicii în timpul celui de-al doilea război mondial. Ştiam că în această clădire a funcţionat pentru o vreme Spitalul Militar. Aici erau aduşi de pe front cei răniţi. Draperiile maro scârţâiau ca nişte candelabre ruginite, iar perdelele se strecurau printre crăpăturile de la ferestre ca nişte păsări, fluturându-şi colţurile albe. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. „Tuberculoza este o boală care ucide. Este boala atât a săracilor, cât şi a bogaţilor. De tuberculoză scapi doar dacă ai timpul necesar să ţii un tratament.” se auzea de după prima uşă din faţă. Eram bucuros. Ajunsesem în sfârşit în dreptul sălii în care prietenul meu, Lazăr îşi prezenta programul de prevenţie a tuberculozei. În sală erau foarte multe sicrie. În ele erau aşezaţi ultimii bolnavi veniţi în spital. Sub fereastră era o catedră imensă. Lazăr era aşezat în mijlocul ei. În partea dreaptă a sălii era adus un tonomat cu pachete de ţigări. „Nu mai am bani, că aş mai cumpăra un pachet ca să am şi pentru acasă” mi-am spus. Lazăr mă observase şi mi-a făcut din mână. M-am apropiat de catedră şi m-am întors cu faţa la sală. Din sicrie urca albastru, fumul de ţigară. Se oprea în lustră şi atârna pe urmă ca un cadavru. Din mijlocul sălii o femeie s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu am să îi dau o ţigară.
- Nu, am exact cât pentru orele mele de muncă, i-am răspuns.

A aparut ultimuol nr. al revistei Feed BackIn cateva zile va putea fi cititi si de pe http://www.acfeedback.ro/
Pentru comenzi, vedeti detaliile de pe site-ul revistei.

vineri, 24 aprilie 2009

Mulţimea de paşi şi mulţimea de trupuri ale lui Virgil Costiuc

Virgil COSTIUC
Tăcerea semnelor
Princeps Edit, Iaşi, 2009


Poetul, în anumite ipostaze, poate fi chirurg, poate fi reporter, poate fi fotbalist, poate fi o secvenţă matinală, însă de cele mai multe ori el este un semn. Aşa ni se arată şi poetul Virgil Costiuc, în volumul de versuri Tăcerea semnelor, apărut anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit. În chipul lui, cu bucuriile lui, în spitalul lui, gălăţeanul operează în tăcere cu versuri, semnele lumii în care trăieşte. Deşi, cei mai mulţi dintre cititori vor putea descoperi, mai curând, un bun povestitor, totuşi, în această carte Virgil Costiuc, matinal îşi desface sufletul şi invită să-i fii martorul schimbărilor de nuanţă a interiorului. El este, aşa cum am precizat, un bun povestitor, dar în acelaşi timp, el este poetul prin care trec oasele / celor din pământ / ca nişte hornuri / prin care respiră / vorbesc / pun de-o răscoală / vor să-i răstoarne / pe cei din afară.
Profund în exprimare, folosind cuvinte şi expresii penetrabile, poetul asemenea unui copil lansează bărcuţe din frunze, stă ca un rege pe un capac de canalizare, probabil punctul din care lumea se vede cel mai bine, şi aruncă monede. Întrebările despre lume sunt parte a trăirii şi totodată făina din care este compus aluatul poetic al lui Costiuc. El trăieşte într-un barter, respiră aerul de dincolo, culege fructe şi le dăruieşte altora. Acest întreg sistem gnoseologic are la bază ideile fundamentale ale creştinismului privind problema adevărului şi a cunoaşterii. Chiar dacă întrebările îi vin în minte ca un vulcan în fază de erupţie, chiar dacă acestea apar ca nişte bunuri pe tarabă, poetul gălăţean nu scapă o clipă controlul asupra lor. Ele sunt, aşa cum are să mărturisească poetul, bine ancorate, sunt acea verigă pe care o bagi în buzunar-ul de la piept. Numai când se cere, ele pot pune în derivă lumea întreagă.
Poetul, crede gălăţeanul, trebuie, să scrie cu inima, el trebuie să-şi accepte această sentinţă şi să asculte în tăcere semnele care par să-l ucidă: Într-un sfârşit / voi primi sentinţa / să mă spânzur de acest stilou / cu agrafă de aur / îi las plăcerea de-a auzi / ultima bătaie / a inimii.
Chiar dacă în unele locuri pare un pariu imens, ca şi colegii din generaţia virtuală, Virgil Costiuc se apropie de poezia vizuală, apelând nu la imagini imortalizate în fotografii, ci la acele imagini stocate cu ajutorul cuvintelor şi a jocurilor de metafore. Reuşeşte să surprindă, în acest fel, cotidianul şi efectele lumii în care îşi întoarce capul văzând cuvinte legate încă de la naştere. În acest sens, relevant este poemul RO în care poetul gălăţean aduce la vedere masca interioară a lucrurilor: lumea nu aude câini cum latră / ferestrele cum se închid / frunzele rotite în jurul axului de pom / până când jucăriile sunt urcate în pătuţul copilului / bat un cui la mijloc şi o învârt până dimineaţă / somnul / ziua cu noaptea / culcuşul secret aproape de lună / atingerea îmi lasă o gură dureroasă / dimineaţa se văd firmiturile de rouă / fulgi / o umbră purtată în spate / în spatele capului un chip de piatră imobil / mască interioară la vedere /(…).
Putem conchide, spunând că, aceste firmituri higroscopice pe care poetul gălăţean le lasă în lume, viclean totodată, în tăcere, sunt motivele pentru care merită să descoperi paşii înapoi ai dimineţilor şi ale buzunarelor omului care trăieşte doar pentru a îşi cânta, asemenea păsărilor în cuib traforând, mulţimea de paşi, şi mulţimea de trupuri, toate cu o lumânare topită.

Florin Caragiu şi catacombele postmodenităţii


Florin Caragiu, « Catacombe. Aici totul e viu » Ed Vinea, Bucureşti, 2008


Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.
Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu", carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă", odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe alatul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.
Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.
Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoareFără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.
Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

miercuri, 8 aprilie 2009

Ziua internationala a romilor a fost sarbatorita si la Iasi

Rromii din România au sarbatorit miercuri, 8 aprilie, alaturi de cei din restul lumii, Ziua Internationala a Romilor, moment marcat si la Iasi, printr-o serie de evenimente. Astfel in jurul orei 14 acestia au imbracat bulevardele iesene cu traditionalele costume invitindu-i pe trecatori sa fie martorii "Paradei costumelor traditionale". Ajunsi pe bulevardul Copou, artistii rromi au poposit timp de aproape doua ore in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii iesene Al. I. Cuza unde si-au argumentat portul cu ajutorul imaginilor vernisajului de fotografie "Scene din viata rromilor". Mai mult, pentru a arata ca portul si traditia lor sunt motive in plus pentru a simti ritmurile Satrei, liderii spirituali ai comunitatii rrome din Iasi au oferit pe scena Casei de cultura a Studentilor un spectacol de muzica, dans si poezie rroma, asa cum numai pasul tigancii il poate oferi. Pe scena, care devenise la un moment dat neincapatoare, si-au dat concursul zeci de formatii si ansambluri scolare, renumita trupa de dans si port rroma "Gipsy Eye", dar si vestitul ansamblu folcloric, "Taraful de la 10 prajini". Evenimentul a fost organizat de Asociatia "Gipsy Eye" in parteneriat cu Asociatia Romanitin, Consiliul Judetean Iasi si Primaria Municipiului Iasi.




Presedintele Asociatiei „Gipsy Eye”, Ionut Stan
Asculta mai multe audio Evenimente »

Studentii basarabeni protezteaza impotriva fraudarii alegerilor parlamentare

In aceatsa dimineata, in jurul orei 10 si 30 de minute un grup de aproape 150 de studenti si elevi basarabeni veniti din toate orasele Romaniei au pornit spre vama Sculeni, din fata Palatului Culturii din Iasi. Acestia au incercat si in cursul zilei de ieri sa treaca frontira si sa ajunga spre Chisinau pentru a se solidariza cu fratii de peste Prut la protestul din Piata Marii Adunari, insa granigeri nu le-au dat acceptul de trecere. Cei mai multi dintre protestatri sunt nemultumiri de rezultatele obtinute in urma alegerilor parlamentare, ce au avut loc duminica trecuta, unde majoritar a iesit Partidul Comunist. Protestatarii cred ca alegerile au fost fraudate, motiv pentru care cer alegeri anticipate. Mai mult, in semn de pace, tinerii basarabeni care au plecat innaceasta dimineata spre vama Sculeni au luat cu ei buchete de flori pentru a le oferi granicerilor.









Dan Caranfil
Asculta mai multe audio Evenimente »